De ce nu pot să mă recunosc pe mine însămi..? E ce şi cum aş vorbi cu cineva străin, dar defapt vorbesc cu mine. Sentimentul ăla când te uiţi în oglindă.. şi începi să-ţi pui singură întrebări, dar răspunde altă parte din tine, aia care defapt ai trebui să fii, aia care mereu e puternică, şi mereu îţi spune să nu suferi pentru ceva care nu merită nici măcar 4% iubirea ta.
Brusc, auzi în capul tău acele împuşcături ce te fac să innebuneşti, îţi vine să te dai cu capul de pereţi, şi să dispari de pe faţa pământului..
- De ce faci asta, crezi că îţi va fi bine aşa?
- De ce mereu tu trebuie să te bagi în viaţa mea, femeie?!
- Să mă bag? Dar sunt tu, prostuţo!
- Nu eşti eu, nu te cunosc, cine dracu' eşti de îmi zici mie că eşti.. EU?
- Doamne, eşti imposibilă, când ai să realizezi că eu mereu am fost aici pentru tine, dar tu niciodată n-ai vrut să mă asculţi şi să-mi dai dreptate?!
- Poftim? Frate, te cunosc măcar, ieşi naibii din capul meu că mă disperi!!!
- Nu te disper, încerc să te fac să înţelegi anumite lucruri.
- CE ANUME VREI FEMEIE?
- Vreau să înţelegi că dacă nu ai să mă asculţi ai să ai multe de pierdut, de ce nu poţi să înţelegi că atâta timp cât nu ai încredere în tine însăţi, niciodată nu ai să rezolvi ceva, sau să obţii ceea ce îţi doreşti, înţelege-te... eşti eu şi te cunosc.
- ...numai înţeleg nimic, serios.
- Tot ce trebuie să înţelegi este că tu eşti eu, şi tu nu vrei să fii eu, adică...
- Adică...?
- Adică aia care niciodată nu te-ai ascultat pe tine însăţi dar pe alţii da, şi niciodată nu ai încercat să te înţelegi.. pe tine.
E nu mai*, nu numai. :)
RăspundețiȘtergere