Sickness.

Viaţa e aşa frumoasă când eşti doar un copil. Ştii doar să ieşi afară fericit, să te joci, să râzi, chestii copilăreşti. Dar nu înţeleg de ce mereu trebuie să creştem, ca să începem să cunoaştem cât de căcat poate fi viaţa? Sau pentru a învăţa cum e să suferi? Mai bine rămânem copii de 5-8 ani, să visăm la noi jucării, la noi prieteni. Eram aşa inocenţi, plini de viaţă, veseli mereu, fără nicio problemă pe cap.

E aşa frumos, când te simţi fericit, plin de viaţă, şi simţindu-te iubită. Sentimentul când zâmbeşti mereu, când râzi mereu, când.. explodezi de fericire. Dar, mereu se întâmplă ca tot să îţi strice toată această stare, COMPLET. De ce, doamne.. înţeleg că nimic nu e veşnic, înţeleg că nimic nu poate fi perfect, dar.. un lucru vreau să ştiu, de ce mie? de ce numai mie? cu ce am greşit, sau.. măcar ce am făcut să merit toate astea? Oamenii la care ţii, mereu să te înţepe în rană, până iese sânge, şi disperi de durere. Şi nu pot înţelege acele vorbe, care sunt spuse.. doar să fie şi ele acolo. De ce nu poţi să taci din gură, dacă nu zici nimic adevărat?! Pentru Dumnezeu, măcar taci, numai vorbi, că mult bine ai face.